Anul acesta, într-un concert ce a deschis cea de a VII-a ediție a Festivalului Internațional Vara Magică, violoncelistul și profesorul Marin Cazacu a reușit pentru a IV-a oară performanța extraordinară de a aduce pe scena Ateneului Român nu mai puțin de 100 de violonceliști. Dirijați, ca de fiecare dată, de Cristian Mandeal, iată un mare prieten al violonceliștilor, aceștia au adus un omagiu iluștrilor lor predecesori, profesori întemeietori de școală.
Anul Centenar a fost de asemenea sărbătorit, cei prezenți pe scenă fiind veniți din toate colțurile țării, alături și de câțiva invitați – profesori și studenți aflați la studii sau în cadrul unor programe de schimb – din Franța, Spania, Grecia și Vietnam.
Programul a cuprins desigur preponderent adaptări, panoramând o arie foarte largă de stiluri muzicale, trecând de la creația unor mari foști violonceliști și compozitori precum Villa Lobos, Pablo Casals sau Davidov, la piese de mare popularitate de asemenea reorchestrate precum Passacaglia de Haendel/Helmerson, Alla Turca de Mozart/Cazacu, Carmina Burana de Carl Orff sau Thunderstroke de AC/DC.
Prima parte a serii a aparținut ansamblului Violoncellissimo, creat și coordonat de Marin Cazacu, un proiect deja binecunoscut nu doar în România, care a reușit să contribuie mult la scoaterea din anonimat a instrumentului cu sunetul cel mai apropiat de vocea umană, așa cum este recunoscut a fi violoncelul, pentru ca în partea a doua scena să se umple de orchestra de 100 de violoncele, o impresionantă forță artistică, pe care pe viu o vedeam pentru întâia oară.
Performanța tehnică și muzicală a fost mai mult decât remarcabilă. Știam, având ocazia să văd “la lucru” formația Violoncellissimo și respectiv partida de violoncel a Orchestrelor Naționale de Tineret ale României, că școala maestrului Serafim Antropov, dusă acum mai departe de principalul său continuator, care este Marin Cazacu, este astăzi una dintre cele mai prolifice pepiniere de valori ale învâțământului muzical românesc. Despre modul în care Marin Cazacu a reușit și reușește să mențină Orchestrele Naționale de Tineret ale României, grație unui talent unic de relaționare cu oamenii, în general, pe lângă multe alte calități, eram edificat.
Ceea ce m-a impresionat, totuși, a fost un lucru situat peste culorile sonore extraordinar de diverse, frazările pline de forță emoțională excelent desenate muzical de Cristian Mandeal, acuratețea intonației sau omogenitatea partidelor.
Este vorba despre senzația pe care am avut-o ca cetățean al României acum, în anul centenar, văzând o breaslă atât de unită. Pe scenă s-au aflat cu siguranță multe orgolii, multe școli și mai ales mulți dintre cei mai importanți formatori ai școlii românești actuale de violoncel. S-au aflat, de asemenea, laolaltă, mai multe generații, în contextul în care societatea noastră excelează, din păcate, printr-un climat al dezbinării generale, în care generațiile se izolează se disprețuiesc și învinuiesc tot mai mult, pe seama unui funest sentiment de ratare generală. Pe scenă s-au aflat, cu ocazia acestui concert, muzicieni cu agende diverse și poate chiar opuse… dar, așa cum din păcate se întâmplă tot mai rar în societatea noastră, toți cei prezenți dădeau impresia a avea, totuși, un numitor comun. Pasiunea pentru muzică, violoncel și disponibilitatea de a face parte cu mândrie dintr-o mare familie profesională. Faptul că relațiile din interiorul breslei sunt bune, chiar excelente, la un nivel care depășește hotarele României și nu de ieri de azi, s-a simțit dincolo de forța muzicii. Seara de 12 iulie s-a petrecut la Ateneul Român sub semnul forței prieteniei.
Unde oare am fi dacă, asemenea lor, ar fi și alte categorii profesionale? Unde am fi dacă, măcar la nivelul învățământului muzical românesc, lucrurile ar sta astfel la – de ce nu – toate disciplinele de studiu ?
În ceea ce privește zona muzicală, din fericire, exemplul violonceliștilor nu este singular. Nimeni nu-i concurează deocamdată, însă, în ceea ce privește puterea de mobilizare.
Violoncellissimo 100 are cu adevărat motive să spună că reprezintă acea Românie pe care ne-o dorim.
Din fericire, a șaptea “Vară Magică” este de-abia la început, Lanto Communication propunându-și să realizeze o stagiune unică, prin care să omagieze Centenarul Marii Uniri din 1918, în această idee orchestrele care vor urca pe scena Ateneului Român, în perioada 11 iulie – 29 august, urmând să aibă, simbolic, câte o sută de membri.
Stagiunea cuprinde 12 concerte, printre care unul susținut cu instrumente baroce, aducând pe scenă peste 100 de artiști români, maghiari și sași, alături de muzicieni din Olanda, Germania și Ungaria pe scena Ateneului, care vor interpreta Matthäus-Passion de Bach, dar și mai multe concerte din seria “Orchestre europene omagiază România”, în contextul căreia vor urca pe scenă Orchestra Națională de Tineret a Germaniei, Orchestra Națională de Tineret a Spaniei, London School Simphony Orchestra, Wiener Jeunesse Orchester și Orchestra Națională de Tineret a Franței, cărora li se vor alătura Orchestra Națională Simfonică a României, Orchestra Română de Tineret și Orchestra de Tineret România-Moldova.
Virgil Oprina